Fii o încurajare! (partea I)

“În adevăr, am o mare bucurie şi mângâiere, pentru dragostea ta, fiindcă frate, inimile sfinţilor au fost înviorate prin tine.”

Filimon v.7

Sunt uimită de multe ori cât de bine îmi face, atunci când trec printr-o problemă, o simplă îmbrăţişare sau doar o vorbă care vine din inima unei persoane care mă înţelege... Mai mult, mă uit în jurul meu şi observ că atunci când îmi pasă cu adevărat de cei de lângă mine, îi încurajez, chiar dacă nu pot să-i scot din situaţia poate disperată în care se află. Dar sunt situaţii în care tendinţa mea de a judeca şi de a da sfaturi mă opreşte să fiu o binecuvântare, o încurajare pentru ceilalţi.

Oare aşa de mult să conteze o vorbă, un gest, o atingere pe umăr? Oare e aşa important ca şi creştini să ne încurajăm şi să fim o încurajare chiar şi atunci când nu avem chef, când suntem prea egoişti pentru a ne păsa de ceilalţi? Da. Cineva spunea ca poate trăi dintr-un compliment trei luni de zile...dacă un simplu compliment poate face acest lucru ce mă opreşte în a-l dărui?

În Proverbe 25:11, înţeleptul Solomon spune: “Un cuvânt spus la vremea potrivită, este ca nişte mere de aur într-un coşuleţ de argint.” Cât de important este să ne purtăm cu înţelepciune, să ne lăsăm călăuziţi de Duhul Sfânt în relaţiile noastre şi să avem în gând, în primul rând, folosul altuia şi după aceea al nostru. Este greu pentru că încă trăim în firea aceasta pământească, dar nu aş da acea bucurie pe care o experimentez doar atunci când încurajez, pe comoditatea de a nu face acest lucru.

Nu poţi fi o încurajare pentru o persoană pe care nu ai iertat-o, de care nu-ţi pasă...nu poţi încuraja fără să depui un efort; de fapt încurajarea înseamnă slujire, şi slujirea înseamnă sacrificiu.

© Ligia