Conferinta pentru fete

Urme

Merg prin deșert aruncând nisip din încălțămintea prăfuită

Urmele mele se disting un timp, apoi dispar în neantul nisipos

Vântul spulberă orice urmă de mine, mărturia că am fost

Oare așa e și viața, când încercăm din răsputeri să trasăm o urmă de noi?

Zbateri ciudate ne rețin atenția unduind mișcarea lină a vieții

Ciudatele eforturi de a ne construi un nume rezultă în dezamăgiri sporadice

Luptăm după trofee, renume, reputații

Prosexici la mistere ce ard ascunse-n noi

Deșartele dorințe nu ne-mplinesc oftarea

Chemările iubirii se-aud stinse de șoaptele năvalnice din noapte

Dar tot răzbat firave prin strigătul de patimi.

Dorința de iubire cercând o împlinire prin jalnicele fapte de societate

Va da deoparte neîmplinirea când mintea, inima va înțelege

Că toată truda, tot efortul va merita când ai în tine

Dorul de moștenirea sfântă, dorul de veșnicie

Când inima-i de cer legată și Dumnezeu e Tată.

Atunci urma lăsată de trecerea noastră va fi neștearsă

Căci dragostea nu poate trece fără de roade

Căci Însuși Cel ce scrie cu penița va consemna în Cartea Vieții

Umblarea, urma ta cu El.

© Ligia

Dumnezeu este cel care ridica pe cel cazut

“…ne vei scoate iarăşi din adâncurile pământului...” Psalmul 71:20

Dumnezeu e Cel ce nu lasă pe om acolo unde a căzut, în adâncuri.

 Când mă gândesc la expresia „ajuns în adâncurile pământului” mă gândesc la ce e mai rău, la locul cel mai de jos, de unde nu mai ai putere să te ridici, unde nu ai vrea să te vadă nimeni că ai ajuns.

Poate uneori trecem prin astfel de momente, prin încercări sau poate prin căderi atât de adânci încât sufletul nostru ajunge în adâncurile pâmântului şi speranţa se risipeşte, sclipirea din ochi nu mai este, nădejdea unor zile mai bune e uitată şi frica, disperarea, lanţurile păcatului te strâng atât de rău că nu mai ştii gustul aerului proaspăt.

Acolo, când poate nici prietenii nu ştiu cum să te ajute, sau când nici nu mai sunt lângă tine, vine Dumnezeu. El promite să te scoată de acolo, din adâncurile pământului. Nu e un loc prea jos pentru El, nu-i este ruşine de tine, nu se teme de ce vor spune alţii dacă se apropie de tine....El vine, cu blândeţe, paşii Săi îi poţi auzi cum se apropie....se apleacă spre tine, te priveşte, îşi intinde mâna Sa puternică şi te scoate din mocirlă. Îţi redă speranţa pierdută, lumina Sa te pătrunde, nădejdea că vei fi cu El în slava unde nu vor mai fi greutăţi te face să zbori. Mângâierea Lui, îmbrăţişarea Lui tandră, grija cu care îţi leagă rănile, toate te fac să te simţi iubit cu adevărat. Mai este ceva ce-ţi poţi dori? Mai este ceva după care să râvneşte! El este împlinirea şi El e Dumnezeul puternic, dar sensibil, mânios şi totuşi ştie să se poarte cu delicateţe, gelos, dar care te lasă să alegi tu, iubitor, dar totuşi drept! Acesta-i Dumnezeul în care eu cred!

©Ligia

sa ma-ntorc inapoi...

încercări în zadar, dorințe febrile

să mă-ntorc înapoi în carul divin

ajunge rătăcirea-mi în mlaștini nesățioase

punct oricărui gând ce-mi necinstește viața

sunt plin de răni paralizând simțirea

cerul ca plumbul geme de nepăsarea mea

beau cu nesaț paloarea ce-am adunat-o-n carte

pun punct, dar punctul nu e punct fără Tine

înghenunchind, îți las mănunchiul de gânduri ferecate

ia-le pe toate!

© Ligia

soapte de speranta

vântul șuieră despletindu-mi părul prins de gânduri făurite-n abis

mă cuprinde frigul, strângându-mi cu putere alunecările sinistre de pe stâncă

izbindu-mi speranțele de pietrele mărețe, aruncându-le în apa-nvolburată.

de ce? mă-ntreb cu groază?

...o șoaptă lină și suavă

vorbind urechii mele mă trezește din amorțeală...

de ce?...doar Tu le știi pe toate.

speranța îmi revine, ceața se risipește,

mici raze de speranță îmi umplu pieptul purtat de greutatea gândului nemișcat

frica-mi dispare,

mă-nvăluie un cald mister

sunt șoapte de speranță!

© Ligia

se poate să sper?

umblu plângând, cu capul plecat de atâta ignoranță

petale de flori vestejesc cu lacrimile-amare

se poate să sper la un gram de putere?

să zbor pe culmi ca vulturul ce se înalță-n zare?

târăsc prin zăpadă picioarele-mi obosite de atâta alergare în zadar

de atâtea vise sfărâmate

dorindu-mi fericirea cu Tine

nu-i prea târziu...la Tine mă chemi

vindecându-mi inima rănită de încătușarea lanțurilor

îmi desenezi zâmbetul pe chipul creat de Tine

schițându-mi din nou forma de la-nceput

sunt cu Tine!




© Ligia

întrezăresc speranța pierdută...

mă strig încercând să găsesc o urmă de mine

printre cărările pierdute și uitate cu mult înainte să realizez;

mă caut gândind că zorii zilei de mâine

îmi dau șansa să-mi odihnesc capul

pe umărul falnic ce mi-l întinzi Tu, Doamne.

încerc să mă regăsesc printre șiruri de gânduri

împovărate de atâta chemare, cerșind un strop de putere...

da, putere, să-mi ridic obosită privirea spre ceruri.

sătulă de atâta alergare, fugind prin noaptea-ntunecată

caut o rază de lumină pâlpâitoare

să-ntrezăresc speranța pierdută care mă poate ține

departe de bezna chinuitoare a lanțurilor

Te caut pe Tine! și Te zăresc

iar sufletul meu renaște pe loc fredonând o melodie.

©Ligia