vântul șuieră despletindu-mi părul prins de gânduri făurite-n abis
mă cuprinde frigul, strângându-mi cu putere alunecările sinistre de pe stâncă
izbindu-mi speranțele de pietrele mărețe, aruncându-le în apa-nvolburată.
de ce? mă-ntreb cu groază?
...o șoaptă lină și suavă
vorbind urechii mele mă trezește din amorțeală...
de ce?...doar Tu le știi pe toate.
speranța îmi revine, ceața se risipește,
mici raze de speranță îmi umplu pieptul purtat de greutatea gândului nemișcat
frica-mi dispare,
mă-nvăluie un cald mister
sunt șoapte de speranță!
© Ligia
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu