Urme




Merg prin deșert aruncând nisip din încălțămintea prăfuită
Urmele mele se disting un timp, apoi dispar în neantul nisipos
Vântul spulberă orice urmă de mine, mărturia că am fost
Oare așa e și viața, când încercăm din răsputeri să trasăm o urmă de noi?
Zbateri ciudate ne rețin atenția unduind mișcarea lină a vieții
Ciudatele eforturi de a ne construi un nume rezultă în dezamăgiri sporadice
Luptăm după trofee, renume, reputații
Prosexici la mistere ce ard ascunse-n noi
Deșartele dorințe nu ne-mplinesc oftarea
Chemările iubirii se-aud stinse de șoaptele năvalnice din noapte
Dar tot răzbat firave prin strigătul de patimi.
Dorința de iubire cercând o împlinire prin jalnicele fapte de societate
Va da deoparte neîmplinirea când mintea, inima va înțelege
Că toată truda, tot efortul va merita când ai în tine
Dorul de moștenirea sfântă, dorul de veșnicie
Când inima-i de cer legată și Dumnezeu e Tată.

Atunci urma lăsată de trecerea noastră va fi neștearsă
Căci dragostea nu poate trece fără de roade
Căci Însuși Cel ce scrie cu penița va consemna în Cartea Vieții
Umblarea, urma ta cu El.

© Ligia

Dumnezeu este cel care ridica pe cel cazut


“…ne vei scoate iarăşi din adâncurile pământului...” Psalmul 71:20

Dumnezeu e Cel ce nu lasă pe om acolo unde a căzut, în adâncuri.

 Când mă gândesc la expresia „ajuns în adâncurile pământului” mă gândesc la ce e mai rău, la locul cel mai de jos, de unde nu mai ai putere să te ridici, unde nu ai vrea să te vadă nimeni că ai ajuns.
Poate uneori trecem prin astfel de momente, prin încercări sau poate prin căderi atât de adânci încât sufletul nostru ajunge în adâncurile pâmântului şi speranţa se risipeşte, sclipirea din ochi nu mai este, nădejdea unor zile mai bune e uitată şi frica, disperarea, lanţurile păcatului te strâng atât de rău că nu mai ştii gustul aerului proaspăt.
Acolo, când poate nici prietenii nu ştiu cum să te ajute, sau când nici nu mai sunt lângă tine, vine Dumnezeu. El promite să te scoată de acolo, din adâncurile pământului. Nu e un loc prea jos pentru El, nu-i este ruşine de tine, nu se teme de ce vor spune alţii dacă se apropie de tine....El vine, cu blândeţe, paşii Săi îi poţi auzi cum se apropie....se apleacă spre tine, te priveşte, îşi intinde mâna Sa puternică şi te scoate din mocirlă. Îţi redă speranţa pierdută, lumina Sa te pătrunde, nădejdea că vei fi cu El în slava unde nu vor mai fi greutăţi te face să zbori. Mângâierea Lui, îmbrăţişarea Lui tandră, grija cu care îţi leagă rănile, toate te fac să te simţi iubit cu adevărat. Mai este ceva ce-ţi poţi dori? Mai este ceva după care să râvneşte! El este împlinirea şi El e Dumnezeul puternic, dar sensibil, mânios şi totuşi ştie să se poarte cu delicateţe, gelos, dar care te lasă să alegi tu, iubitor, dar totuşi drept! Acesta-i Dumnezeul în care eu cred!

©Ligia