O maximă

Ce părere aveţi despre următoarea maximă:

„Biserica este ceva asemănător cu arca lui Noe. Dacă n-ar fi furtună afară, n-ai putea rezista mirosului dinăuntru.”

Anonim

ascuns în Tine

m-am hotărât să ies din ungherele pline de frământări ale minţii mele

ca să-mi plimb gândurile printre florile de câmp ce încarcă privirea de frumuseţe

să-mi aştern necuprinsele-mi îngenunchieri printre parfumul florilor albastre

şi să le las pecetluite de potecile curcubelate ale pădurii fermecate.

mi-am adunat genunchii la pieptu-năbuşit de dorul clinchetului cristalin

şi-am aşteptat şuvoaiele să treacă în ropote prelungi, tremurătoare, ca de tunet

ca să privesc apoi un curcubeu de şoapte, prin care să-mi vorbeşti în noapte

că eşti cu mine, Doamne, şi-atunci când cerul s-a-nnoptat m-ascunzi în Tine.

© Ligia

din cele citite...

Când Dumnezeul tău e mare, atunci orice ar părea o problemă devine o ocazie. Când Dumnezeul tau e mic, orice problemă devine un obstacol.

din Ucenicii se fac, nu se nasc - Walter Henrichsen

Fă-ţi timp!

În trecerea grabita prin lume, catre veci,
Fa-ti timp, macar o clipa, sa vezi pe unde treci!
Fa-ti timp sa vezi durerea si lacrima arzând,
Fa-ti timp sa poti cu mila sa te alini oricând!
Fa-ti timp sa vezi padurea, s-asculti lânga izvor,
Fa-ti timp s-asculti ce spune o floare, un cocor!
Fa-ti timp pentru-adevaruri si adâncimi de vis,
Fa-ti timp pentru prieteni cu sufletul deschis!
Fa-ti timp, pe-un munte seara, stând singur, sa te rogi,
Fa-ti timp, frumoase amintiri, de unul sa invoci!
Fa-ti timp sa stai cu mama, cu tatal tau – batrâni,
Fa-ti timp de-o vorba buna, de-o coaja pentru câini
În trecerea grabita prin lume catre veci,
Fa-ti timp, macar o clipa, sa vezi pe unde treci!
Fa-ti timp sa fii aproape de cei iubiti, voios,
Fa-ti timp sa fii si-al casei si-n slujba lui Hristos!
Fa-ti timp sa gusti frumosul din tot ce e curat,
Fa-ti timp, ca esti de multe mistere-nconjurat!
Fa-ti timp cu orice taina sau adevar sa stai,
Fa-ti timp, caci toate-acestea au inima, au grai!
Fa-ti timp s-asculti la toate, din toate sa înveti,
Fa-ti timp sa dai vietii adevaratul pret!
Fa-ti timp acum, sa stii, zadarnic ai sa plângi –
Comoara risipita a vietii n-o mai strângi!

VINOVĂŢIA - partea II

Efectele vinovăţiei:

- Vinovăţia telologică, fără răscumpărarea dată de Dumnezeu prin Hristos, are ca efect judecata şi moartea veşnică

- Vinovăţia legală are drept urmare acuzarea şi pedepsirea

- Vinovăţia subiectivă, psihologică duce la autocondamnare, răzvrătire.

Bruce Narramore spune că primele 5 reacţii ale vinovăţiei sunt: condamnarea, răzvrătirea, negarea şi justificarea, mărturisirea, pocăinţa autentică.

Autocondamnarea se referă la faptul că unele persoane se autopedepsesc, îşi plâng de milă, refuză complimentele, sunt incapabile să spună „nu” cerinţelor altora, nu ştiu să se relaxeze. Poate exista în cazul altor persoane o mânie înăbuşită care provoacă depresie, gânduri suicidare.

Răzvrătirea este prezentă în cazul unor sentimente de vinovăţie, şi mai ales răzvrătirea faţă de figura autorităţii care susţine setimentul maxim de vinovăţie. Unele persoane se răzvrătesc pe faţă, altele se împotrivesc pasiv, după cum spune Narramore.

Negarea şi justificarea este o formă de a face faţă vinovăţiei. Persoanele neagă responsabilitatea unor greşeli pe care le fac şi tot timpul găsesc motive să se justifice. Această este o reacţie care va adânci problemele persoanei şi în nici un caz nu le va rezolva.

Mărturisirea este al patrulea răspuns tipic la vinovăţie, şi se referă la a recunoaşte greşeala. Vinovăţia afectează relaţia cu Dumnezeu, imaginea de sine a persoanei şi este nevoie de mărturisire pentru eliberare. Dar este importantă nu doar recunoaşterea faptului că a greşit, ci să încerce să nu mai repete acea greşeală.

Pocăinţa şi iertarea în cazul vinovăţiei sunt foarte importante. Găseşti iertare dacă eşti sincer, îţi pare rău cu adevărat.

Creştinii fac mai greu faţă vinovăţiei decât cei necreştini, şi în special cei mai legalişti. Copiii au tendinţa de a se învinovăţi pentru toate relele ce se întâmplă în jurul lor, în special în ce priveşte mediul apropiat afectiv, cum este familia.

Narramore şi Counts vorbesc diferit despre vinovăţia psihologică şi întristarea constructivă, despre care vorbeşte Biblia. Vinovăţia psihologică are în prim plan persoana, accentul fiind pus pe faptele rele din trecut, motivaţia schimbării fiind centrată pe a modifica starea, sentimentul de vinovăţie, a nu se mai simţi rău. Referitor la atitudinea faţă de semeni, e încărcată de mânie şi frustrare, şi are ca rezultat schimbarea exterioară, o stagnare datorată efectului paralizant la vinovăţiei şi de fapt o răzvrătire continuă. Pe când întristarea constructivă, are în prim plan pe Dumnezeu şi pe semeni, se concentrează pe faptele rele cu care i-am afectat pe ceilalţi, dar şi pe faptele bune pe care le vom face în viitor, dorinţa schimbării este axată pe ajutorarea semenilor, sentimentul de iubire, a face ceea ce doreşte Dumnezeu, iar atitudinea faţă de semeni este bazată pe iubire şi respect, preocupare faţă de ceilalţi. Rezultatul întristării construtive este părerea de rău însoţită de schimbarea bazată pe o atitudine de dragoste şi respect reciproc. Despre această întristare vorbeşte şi apostolul Pavel.

Acesta-I Dumnezeul!

VINOVĂŢIA - partea I

Vinovăţia este conştiinţa dureroasă de a greşi, consecutivă sau nu unui act de considerat reprobabil; postulată şi sub formă inconştientă pentru a explica diverse conduite obsesionale, delincvente sau de eşec, cât şi unele rezistenţe la vindecare, după cum o defineşte dictionarul de psihologie Larrousse.

Dr.Keith G.Olson, spune: „Vinovăţia este un fapt al existenţei umane de care nu poţi scăpa. Un fapt foarte dureros şi distructiv, care joacă un rol semnificativ în multe din tulburările noastre psihologice, emoţionale şi fizice. Psihologul creştin Hyder a descris sentimentul complex al vinovăţiei astfel: În parte, ea reprezintă conştiinţa neplăcută a faptului că s-a comis ceva rău. Pe de altă parte, ea este frica de pedeapsă. Vinovăţia înseamnă ruşine, regret, remuşcare. Ea este resentiment şi ostilitate faţă de figura a cărei autoritate a fost încălcată prin înfăptuirea răului. Este sentimentul lipsei de valoare sau senzaţia de inferioritate. Vinovăţia duce la alienare, nu numai faţă de ceilalţi, ci şi faţă de sine, din cauza discrepanţei dintre ce este cineva în realitate şi ce-şi doreşte să fie. Rezultatul este singurătatea şi izolarea. Vinovăţia este prin urmare pe jumătate depresie, pe jumătate anxietate.”

Pot fi identificate două tipuri de vinovăţie: obiectivă şi subiectivă.

Vinovăţia obiectivă se referă la situaţia în care legea a fost încălcată şi cel care a călcat-o este vinovat, indiferent dacă se simte sau nu vinovat, iar vinovăţia subiectivă se referă la sentimentul lăuntric de remuşcare, autocondamnare provenite din acţiunile noastre sau o stare psihică precară.

Vinovăţia obiectivă este şi ea împărţită în:

- vinovăţie juridică: referitor la violarea unor legi sociale juridice, ca de exemplu furtul

- vinovăţie teologică: încălcarea legii lui Dumnezeu, încălcarea standardelor Bibliei

- vinovăţie personală: încălcarea standardelor proprii, mustrările conştiinţei

- vinovăţie socială: încălcarea regugilor nescrise din societate, ca de exemplu bârfa.

Totuşi, se poate să încălcăm şi să ne facem vinovaţi de toate aceste tipuri de vinovăţie, şi totuşi să nu se simţim vinovaţi.

În schimb, vinovăţia subiectivă constă în sentimente de regret, remuşcare, ruşine, autocondamnare. Aceste sentimente de vinovăţie pot fi potrivite sau nepotrivite. Vinovăţia corectă este cea în care standardele morale, biblice au fost încălcate şi persoana se simte vinovată pentru aceasta.